Am fost în primul an la UNATC (Universitatea Națională de Teatru și Film “I.L. Caragiale”). În holul de la parter, George Blonda trăgea un cărucior plin cu role de film. L-am întrebat ce face şi unde îi duce. “Ce fac? Ticărie o să le arunc!” el a răspuns, râzând. Erau role cu exerciții filmate de foști studenți. În acel moment, mi se părea imposibil să arunc filmul, mai ales în acele cutii metalice retro. Am întrebat dacă pot lua câteva. Câțiva dintre colegii mei și cu mine ne-am înghesuit, am apucat cutiile de metal cu sau fără role în interiorul lor și le-am luat acasă. Acolo era un entuziasm care încă mă mişcă. De-a lungul timpului, le-am folosit în proiecte, le-am umplut cu diverse lucruri, le-am uitat în dulapuri, dar de fiecare dată când le redescoper, mă duc înapoi la primul meu an de școală, spre efervescența întâlnirii cu cinematografia, spre bucuria încă neexplorată de a descoperi facultatea de film și oamenii săi.
Bio contribuitor
Maria Cârstian este copywriter și selector de film. A studiat scenaristică și teoria filmului la UNATC și la Universitatea din Stockholm. Ea este atrasă de arhive, sunet și cinema asiatic și scrie despre diverse subiecte în diferite locuri.
Această rolă de film a fost unul dintre cele mai apropiate elemente pe care le-am găsit legate de lucrarea Oanei Bechir, deoarece a fost inițial introdus și dezvoltat în această formă. De asemenea, mi-a amintit de unul dintre cele mai bune filme ale lui Hitchock, Rope (1948). În acest film a încercat să facă un film dintr-o singură secvență, dar pe măsură ce rolele filmului aveau o anumită lungime până în acel moment, a trebuit să găsească o modalitate de a tăia fără ca publicul să observe că a existat o tăietură. – Andrew Mohsen, curator