De îndată ce am terminat facultatea, am încercat să-mi rotunjesc câștigurile făcând o apariție. În 1971 aveam 25 de ani când regizorul Iulian Mihu a filmat “Felix și Otilia”, un scenariu bazat pe celebrul roman “Enigma Otiliei” de George Călinescu, la Casa de Filme 1. Într-una din scenele în care personajele vorbesc peste o ceașcă de cafea, regizorul a fost foarte nemulțumit de bolul de zahăr pe care designerul de set l-a avut la dispoziție, pentru că nu se potriveau cromatic cu faţa de masă. Mi-am luat inima și am îndrăznit să-I spun că am doar elementul de care avea nevoie. A fost un vas de zahăr din porțelan din argint Waldershof Bavaria, făcut la sfârșitul anilor 1920’, pe care l-am primit cadou de la vecinul meu Frau Grette. Frau Grette a venit cu soțul ei, membru al Misiunii Militare Germane din România în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Când în 1944 România s-a întors împotriva Germaniei, soțul ei a fost ucis și ea nu a putut să se întoarcă în Germania. A rămas în România, la Curtea de Argeș, de unde sunt eu, și a devenit profesoară de germană. S-a mai căsătorit de două ori, ultimul dintre soții ei a fost un fost prizonier politic.
A fost emoționant să-l recunosc din filmul Felix și Otilia, bazat pe romanul omonim de George Călinescu, studiat ca un roman obligatoriu în curriculum-ul liceului. Obiectul conține o mare parte a istoriei în sine. Ca și în cazul camerei lui Cristian Nemescu, ar trebui să fie un punct de plecare pentru tânăra generație să caute filmul și să deschidă o fereastră spre înțelegerea evoluției cinematografiei românești. – Sabina Ulubeanu, curator