În lumea plină de viață a producției de film, unde creativitatea întâlnește planificarea meticuloasă, uneori apar soluții neașteptate pentru a asigura o scenă corectă. Acesta a fost cazul unui film în care o placă simplă a jucat un rol neprevăzut în istoria cinematografică.
În timpul filmării, a existat un moment pivot în poveste care a necesitat o placă de prop. Designerul de set a creat cu meticulozitate o farfurie, dar directorul atent, cunoscut pentru ochiul său ascuțit și perfecționismul său, era mulțumit de tutun. El a imaginat ceva diferit, ceva mai autentic. Într-o decizie spontană, el a cerut unui prieten apropiat să aducă una dintre plăcile sale de acasă.
Prietenul director de tâmplărie, fără să știe de statutul iminent al plăcilor de ceramică, a ajuns pe platou cu placa umilă și bine uzată. Marginile sale au fost ușor cioplite și au purtat semnele nenumăratelor mese împărtășite cu cei dragi. De îndată ce placa și-a făcut debutul pe cameră, a fost ca și cum scena a prins viață. Autenticitatea plăcii a împrumutat un aer de realism momentului, ridicând emoțiile personajelor și adăugând adâncime narațiunii.
Odată ce scena a fost capturată cu succes, momentul de platou în lumina reflectoarelor sa încheiat, dar călătoria sa a fost departe de a fi terminată. Recunoscător pentru contribuția sa la film, prietenul regizorului a decis să continue să folosească farfuria în viața de zi cu zi. A devenit un obiect preţuit, nu doar pentru valoarea sa sentimentală, ci şi pentru povestea pe care o avea în suprafaţa sa ceramică.
Următoarele două obiecte, Fața de masă și Farfuria, deși au o semnificație diferită pentru cei care le donează, ne pot duce în două direcții minunate ale patrimoniului și cinematografiei românești. Atunci când se investighează patrimoniul cultural dintr-un punct de vedere antropologic, orice echipă de documentariști va fi invitată la o masă sau cel puțin o gustare mică, pe o masă acoperită de pânză de masă tipică de flori și plăcile vechi aparținând familiei, un cadru care deschide inimile și mințile și face ca conversația să curgă, proiectul prinde viaţă. În același timp, gluma perpetuă despre Noul Val Românesc este “să stai la masă și să mănânci ciorba”. A început ca o critică, dar a devenit un meme, un paradox care este atât de puternic, cât și de metastatic. Deși există un anumit adevăr, îl ajută și pe cel mai puțin cunoscător să se îngroape într-o frumoasă cinematografie bogată, care a avut curajul să prezinte realitatea într-o manieră frustrantă, nefiltrată, pentru a pune întrebări importante despre evoluția (sau involuția) societății noastre, despre așteptările noastre ca spectatori și pentru a contesta status quo-ul, făcând din nou aceste două obiecte simboluri ale moştenirii culturale aşa de necesare în aceste vremuri tulburi. – Sabina Ulubeanu, curator