Sabina Ulubeanu este una dintre personalitățile artistice multifațetate ale generației sale. Cariera sa creativă de 25 de ani variază de la compoziție, fotografie, muzicologie și performance experimental la director artistic al unui festival de muzică și artă contemporană.
Lucrările sale includ lucrări camerale, simfonice, corale și multimedia care au fost interpretate în Europa, Statele Unite și Asia, în cadrul unor festivaluri importante, au fost premiate în cadrul unor concursuri naționale și internaționale de compoziție și au fost difuzate de televiziunile publice. Din 2006, Sabina Ulubeanu adaugă fotografia la experiența sa muzicală, fiind interesată de aducerea laolaltă a spațiului, timpului și memoriei, elemente care unesc muzica și artele vizuale. În 2011 și-a finalizat studiile de doctorat cu teza „Funcția memoriei în construcția timpului muzical”, temă care reprezintă manifestul artistic al compozitoarei. Fotografiile sale au fost expuse în expoziții de grup și personale în România și Europa și se află în colecții personale din România, Austria, Spania, Franța, Germania, Canada și SUA. În 2021, împreună cu mezzo-soprana Claudia Van Hasselt și compozitorul Amen Feizabadi, a realizat un amplu proiect de cercetare antropologică și creație în regiunea istorică a Banatului. Spectacolul transmedia de teatru muzical The Unified Voices of Banat a avut premiera la Berlin în noiembrie 2021 și a continuat la București și Timișoara în 2022. În calitate de colaborator al spațiului AREAL de dezvoltare coregrafică, a fost unul dintre facilitatorii BioAREALab România, București, Rezidența de dans contemporan și muzică în august 2022. În februarie 2023 a fost câștigătoarea concursului de proiecte al Uniunii Compozitorilor din România – o comandă pentru o lucrare nouă pentru vioară și orchestră de cameră, iar în mai 2023 câștigătoarea apelului de rezidență Eufonic Motions – Bergen, Norvegia.
TEXT CURATORIAL:
Sentimentele din jurul obiectelor au fost întotdeauna fascinante pentru mine. Aceste povești conțin mici universuri care călătoresc în timp direct către public, sub diferite forme.
Vioara a fost, în mod natural, o primă alegere pentru mine. În calitate de compozitor și muzician de formație, nu pot avea decât o viziune curioasă, dar și critică asupra scenelor de film care implică instrumente muzicale și utilizarea lor. Sunt atent la pozițiile corecte, la muzica interpretată, la abordarea generală atât în poveste, cât și în utilizarea concretă a obiectului. În era noastră digitală, un instrument muzical este legat strict de lumea „analogică”, transportându-ne astfel imediat într-o altă dimensiune, patrimoniul cultural care îl înconjoară – material și imaterial – fiind evident și atrăgător. Aducerea viorii în cadrul schimbului oferă privitorului posibilitatea de a face conexiuni sonore, mentale și sufletești cu ambele arte.
La fel și în cazul „The Cane„. Călătoria înapoi pe calea amintirilor este prezentă prin semnificația obiectului, ajutorul pentru bătrânețe, dar și prin ceas, introducând un tip de magie la simpla vedere a obiectului, care este din nou o legătură directă cu fizicalitatea cuiva. Cartea transpusă în film, Amintiri din copilărie de Ion Creangă, este una foarte cinematografică, chiar dacă copiii de astăzi nu se vor raporta la ea la fel de mult ca generațiile mai vechi. Dar legătura sa cu patrimoniul este tangibilă, emoționantă și plină de emoții.
Următorul obiect care are o semnificație uriașă pentru mine este aparatul de fotografiat al lui Cristian Nemescu. Octavian Nemescu, tatăl lui Cristian, a fost îndrumătorul meu de doctorat înainte și după ce s-a întâmplat tragedia. Cristian și cu mine ne-am născut în același an, iar moartea lui a fost un adevărat șoc pentru generația noastră, mai ales după scurtmetrajele sale extraordinare și după ce știam că lucra la California Dreamin’. Faptul că a fost martor la durerea părinților săi în toți acești ani face parte din transformarea acestei generații din tineri artiști în gownup-uri complete și a modelat ceea ce suntem acum. La câteva luni de la moartea sa, a fost organizată o proiecție la cinematograful Studio din București, finalizată cu Marilena de la P7. Am ieșit din cinematograf în lacrimi și am mers acasă fără să mă pot opri, timp de o oră. Iată de ce camera lui Cristian este unul dintre acele obiecte impregnate de toate speranțele unei întregi generații, iar amintirea faptului că suntem cu toții trecători și că absurdul vieții este unul dintre principalele subiecte care ne fac să creăm, pentru a lupta cu timpul.
Trecând mai departe la „Cupa de Zahăr„, m-a emoționat să o recunosc din filmul „Felix și Otilia”, bazat pe romanul „Enigma Otiliei” de George Călinescu, pe care l-am studiat ca roman obligatoriu în programa de liceu. Obiectul conține în sine o mare parte din istorie, prezența pe platou adăugând un nou strat de în acest palimpsest de amintiri. La fel ca în cazul camerei de filmat a lui Cristian Nemescu, ar trebui să fie un punct de plecare pentru generația tânără în căutarea filmului și să deschidă o fereastră spre înțelegerea evoluției Cinematografiei românești.
Următoarele două obiecte, Fața de masă și Farfuria, deși dețin semnificații diferite pentru cei care le-au donat, ne pot duce în două direcții minunate ale patrimoniului și cinematografiei românești. Atunci când se investighează patrimoniul cultural din punct de vedere antroposocial, orice echipă de documentariști va fi invitată la o masă, sau măcar la o mică gustare, pe o masă acoperită cu fața de masă cu design tipic de flori și cu farfurii vechi aparținând familiei, un cadru care deschide inimile și mințile și face ca discuția să curgă, astfel încât proiectul să prindă viață.
În același timp, gluma perpetuă despre noul val românesc este „să stai la masă și să mănânci ciorbă”. A pornit ca o critică, dar a devenit un meme, un paradox care este deopotrivă emoționant și un metastyle. Deși există un anumit adevăr în el, îl ajută și pe cei mai puțin cunoscători să pătrundă într-o cinematografie frumoasă și bogată, care a avut curajul de a prezenta realitatea într-o manieră frustă, nefiltrată, de a pune întrebări importante despre evoluția (sau involuția) societății noastre, despre așteptările noastre ca spectatori și de a contesta status quo-ul, făcând din nou din aceste două obiecte simboluri ale conștientizării patrimoniului cultural atât de necesare în aceste vremuri tulburi.